Pe 12 septembrie 2016 era prima noastră zi de liceu, într-o clasă de științe sociale, în corpul B al unui colegiu din Piatra-Neamț. Îmi amintesc de frica și anxietatea care mă mâncau și de tot valul de oameni noi din jurul meu care era absolut copleșitor. Și îmi mai amintesc și că am ajuns în clasă printre ultimii, iar singurul loc liber era în ultimul rând, lângă I. și A. Dincolo de un început absolut nefiresc pentru o elevă silitoare care își petrecuse ultimii 8 ani în prima bancă, mi se părea un semn bun că stau lângă I. : așa o cheamă și pe sora mea. N-am vorbit cu nimeni atunci, nici măcar cu ea. Am plecat acasă cu gândul că sunt șanse să fiu ratata clasei, care nu o să-și poată face niciun prieten. N-a fost cazul; Am rămas colege de bancă și atunci când nu mai eram nevoite să stăm împreună. A. și I. au ajuns să fie iconițele de messenger care apăreau cel mai des pe ecranul telefonului meu. Ne scriam pe grupul pe care-l făcusem împreună, ieșeam, mă învățau să copiez, căutam să inovăm tehnicile cu pixuri albe și ciorne la comun, ne enervam, supăram, confesam și ne țineam de urât în tulburătorii ani de liceu. Nu știu cum a fost pentru ele, dar mie mi-a luat o piatră de pe inimă: doamne, pot și eu să-mi fac prieteni! Scriu aici cu gândul că mâine se fac 8 ani de la începutul poveștii ăsteia: I. a mers la facultate în alt oraș și față de ea mă simt o prietenă destul de proastă- n-am prea știut cum să gestionez distanța și sunt luni întregi când nu vorbim. Când o facem, totuși, ne bucurăm și rememorăm nostalgic liceul, dăm update-uri din viețile noastre și poate ne gândim că n-ar strica să vorbim mai des. Cu A. m-am mutat la București. Ne-am început noua viață de studente într-o garsonieră din Sebastian, confuze, derutate și ușor certate. „ne-am împărțit și mucii” în aceeași cameră 1 an jumătate, iar apoi ne-am mutat într-un apartament mai mare, tot împreună. Se fac cam 3 ani de la ultima mutare.